Traseul 12018-11-13T08:09:47+00:00

Traseul 1 leagă următoarele obiective:

 

Teatrul Naţional I. L. Caragiale

Casa Nicolae Filipescu

Casa de cultură Fr. Schiller

Casa Melik – Muzeul Th. Pallady

Complexul religios și cultural al com. armene

Biserica Greacă

Strada Anton Pann

Teatrul Evreiesc de Stat

Muzeul de Istorie şi Cultură a Evreilor din România

Sinagoga Mare

Templul Coral

Biserica Sf. Gheorghe Nou

Catedrala catolică Bărăţia

Spitalul Colţea

Palatul Suţu – Muzeul Municipiului Bucureşti

Biserica Bulgară

Biserica Rusă

Pasajul Universităţii – Centru Informare

 

Traseul 1 – scurte informaţii despre principalele obiective

 

Teatrul Naţional Ion Luca Caragiale

”Teatrul cel Mare” a fost inaugurat la 31 decembrie 1852, de Anul Nou, cu piesa “Zoe sau Amantul împrumutat”, pe locul actual al hotelului Novotel. Lucrurile se întâmplau în vremea domnitorului Barbu Știrbei. Repertoriul universal și cel național, pleiada de actori români și străini care au evoluat pe scena lui i-au dat strălucire, l-au transformat într-o instituție prestigioasă a orașului. Bombardat cu sălbăticie de aviația germană în 1944, n-a mai putut fi refăcut după război. În 1973 s-a inaugurat clădirea nouă, pe care o putem admira astăzi, cu spectacolul Simfonia patetică de Aurel Baranga. Atunci a primit și numele marelui dramaturg Ion Luca Caragiale. Proiectul a aparținut unui colectiv de arhitecți. În 1975 s-a redeschis Muzeul Teatrului Național. În 1978 un incendiu distrugător a avariat parțial clădirea. Lucrările de remediere au durat opt ani. Amenajările din ultimii ani, conjugate cu un repetoriu de excepție, au adus Teatrul Național la standarde internaționale.   

 

Casa Nicolae Filipescu

Este situată pe strada Batiştei, în spatele Hotelului Intercontinental; aici a funcționat vreme îndelungată Ambasada SUA. Construcția, începută în 1880, i se datorează arhitectului de origine elvețiană, naturalizat la noi, Louis Blanc. Proprietarul, Nicolae Filipescu (1862-1916), om politic de expresie conservatoare, a locuit aici toată viața. Ministru în mai multe rânduri, președinte al Partidului Conservator, temperamentalul Nicolae Filipescu s-a manifestat explicit încă din 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, de partea Antantei. A întemeiat în acest sens Acțiunea națională, transformată mai apoi în Uniunea Sacră, organisme care au militat permanent pentru intrarea noastră în război cu credința fermă că la sfârșitul conflagrației ne vom împlini idealul naţional, dobândirea Transilvaniei. Alături de Take Ionescu rămâne un simbol de statornicie politică, spirit constructiv și patriotism desăvârșit.

 

Casa de cultură Friedrich Schiller

Se află într-o clădire care a aparținut familiei Mavrocordat. Instituția  a fost înfiinţată în anul 1957  şi a funcţionat până la sfârşitul anului 1961. Între 1961 – 1969 și-a încetat activitatea;    i-a luat locul o secţie a Bibliotecii Municipale “Mihail Sadoveanu”. La 12 decembrie 1969 a fost reînfiinţată ca instituţie culturală pentru minoritatea germană din Bucureşti, statut pe care îl are şi astăzi. În prezent funcţionează sub coordonarea Primăriei Municipiului Bucureşti. Organizează cursuri de limba germană şi engleză, pentru toate vârstele. Este cel mai important loc de întâlnire pentru etnicii germani din Bucureşti și locul unde se desfăşoară marea majoritate a proiectelor şi evenimentelor organizate de Forumul Democrat al Germanilor – Regiunea Extracarpatică. Comunitatea se adună aici de sărbători, la carnaval, la Ziua foştilor deportaţi în URSS. Tot aici îşi desfăşoară activitatea clubul de fotografie Leica, organizaţia de tineret, orchestra de suflători Karpatenshow.  Casa de Cultură colaborează cu instituţii şi asociaţii ale saşilor şi şvabilor stabiliţi în străinătate, cu ambasade, centre culturale, universităţi etc.

 

Casa Melik – Muzeul Theodor Pallady

Este situată în cartierul armenesc, fiind considerată  cea mai veche casă din București. A fost ridicată pe la 1750-1760. În  1815 era în proprietatea lui Chevork Nazaretoglu care o renovează în 1822. O nepoată a lui se căsătorește cu arhitectul Iacob Melik și astfel casa ajunge, în 1847, în stăpânirea acestuia. Aici s-au adăpostit o vreme personalități politice implicate în Revoluția de la 1848. Soția arhitectului, Ana, a lăsat-o prin testament comunității armene, cu dorința de a se înființa un azil pentru văduvele sărace din comunitate. A funcționat ca atare 25 de ani. După al Doilea Război Mondial, timp de 20 de ani, a fost ocupată de diverși chiriași, Comunitatea armeană nereușind să redobândească imobilul. La sfârșitul anilor ʹ60 autoritățile comuniste au oferit-o soților Gheorghe și Serafina Răuț, pentru adăpostirea colecției lor de artă. În acest fel casa Melik, această bijuterie arhitectonică, a fost transformată în Muzeul Pallady.

 

Complexul religios și social cultural al comunității armene

Este organizat în jurul clădirii celei mai impunătoare, catedrala cu hramul Sfinților Mihail și Gavril, de pe Bd. Carol I. Catedrala fost construită între 1911 și 1915, după planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Sursa de inspirație a acestuia a fost catedrala din Ecimiadzin (Armenia). Biserica (30 x 15 m) are un plan bazilical trinavat, combinat cu o cruce greacă înscrisă. O turlă mare, cu douăsprezece  laturi, se înălţă peste naos, prin intermediul arcelor ce se descarcă pe 4 piloni din zid. Turnul clopotniţă cu două niveluri de arcade este situat în axul bisericii, peste pridvorul deschis, pe plan pătrat. Pereţii laterali ai navei şi semicalota sferică sunt împodobite cu picturi independente de mari dimensiuni. În 1971, pictorul Eugen Profeta a restaurat pictura murală.

Complexul mai cuprinde reşedinţa episcopală, biblioteca, muzeul eparhial și clădirea fostei școli armene, în prezent sediul Uniunii Armenilor din România.

Casa de Cultură Armeană Hovsep și Victoria Dudian poartă numele donatorilor; e  situată pe latura de apus a Catedralei, orientată cu fața spre biserică. A fost ridicată în anul 1944 pe locul fostei Școli armene „Misakian”, prin strădaniile profesorului H. Dj. Siruni. Arhitect  a fost Emil Călinescu. Stilul armenesc al construcției este întărit de decorațiile și ornamentele de pe fațadă, preluate din motivele Catedralei Zvartnoț din Armenia.

O parte semnificativă a moştenirii culturale armene din România se păstrează în Muzeul Eparhiei Armene și provine din donații și din bisericile armenești din Moldova și Muntenia. Fondul de carte este deosebit de bogat (peste 1100 de volume).  În 1927, Hagop Siruni, împreună cu alți intelectuali armeni, a întemeiat Biblioteca Centrală Armeană din Bucureşti, devenită mai târziu nucleul bibliotecii şi muzeului Casei de Cultură Armene.

Strada Armenească a avut odinioară vecinătăți către ”Târgul de afară” (adică ceea ce azi este Calea Moșilor) cu mahalaua Olari, mahalaua Popei Hierea și mahalaua Caimata, în preajma  Podului Armenilor – toate în vopseaua Galbenă. Strada Armenească este locuită și azi de familii de armeni, găzduind instituţii reprezentative. Este cunoscută mai ales pentru că vara, la începutul lunii august, aici se organizează una dintre cele mai frumoase manifestări artistice  din Bucureşti – Festivalul Strada Armenească. În 2018 a ajuns la a V-a ediţie.

Strada Armenească adăpostește, la nr. 13, Centrul Cultural Armean. Casa a aparținut odinioară familiei Melik; a fost naționalizată, au locuit ani de zile câteva familii de armeni iar în partea din față a funcționat, vreme de 6o de ani, redacția revistei armenești Nor Ghiank (Viață Nouă) iar după 1990 și cea a revistei Ararat. După un an de renovări, pe 13 mai 2012 a fost deschis  Centrul Cultural care găzduiește reuniuni, seri culturale, lansări de carte, proiecții de filme, etc. Zeci de personalități  din mediul cultural românesc, din Armenia, Franța, Italia și SUA au fost invitate pentru a susține conferințe și prelegeri despre istoria, cultura și civilizația armeană.

 

Biserica Greacă

Se află pe Bulevardul Pache Protopopescu, în proximitatea Ambasadei Republicii Elene și are hranul Buna Vestire. Cele doua clădiri au fost ridicate în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, prin eforturile reprezentanţilor diplomatici, ai  comunității elene din Bucureşti și ale unor binefăcători generoși. Etnicii greci nu locuiau concentraţi într-un singur cartier și frecventau bisericile ortodoxe româneşti. Lăcașul propriu de închinare a fost inaugurat în 1901, cu fonduri oferite în principal de Panaghis Harokopos. Planul aparține arhitectului german A. Lardel. Iconostasul de marmură a fost executat la Atena de T. Trompos, după planurile arhitectului Anastasios Metaxas. Pictura murală aparține lui Constantin Liokis Leivadas. Cutremurele din noiembrie 1940 şi martie 1977 au afectat serios biserica, dar edificiul a avut cel mai mult de suferit de pe urma prigoanei comuniste. Restaurarea capitală s-a făcut în 1999, prin grija familiei Dimitrie și Elena Gregoriadi din Salonic. Concomitent s-a refăcut și clădirea Ambasadei, ambele fiind reinaugurate la 19 aprilie 2002, cu participarea unor invitaţi de rang înalt.

În curtea bisericii se află bustul lui Rigas Velestinlis, operă datorată lui Thanasis Fampas.  

 

Strada Anton Pann

Strada, scăpată ca prin minune de demolările din anii ’80, păstrează povestea celui care a locuit aici în cea mai prolifică perioadă a creaţiei sale şi i-a dat numele, Anton Pann. Era de origine modestă, fiu al unui rom valah şi al unei aromânce sau grecoaice, născut la Sliven în Bulgaria. S-a stabilit la Bucureşti în 1812, pe la 16 ani. Avea voce frumoasă şi vorbea greceşte, turceşte, româneşte. Pe lângă preocupările legate de muzica bisericească, a fost culegător de folclor, apoi autor de opere originale. Spera ca proverbele, zicătorile, poveştile lui să fie de învăţătura pentru contemporani (cuprinse în volumele Povestea vorbei, Școala moralului, Cântece de lume).

În casa unde a locuit pe această stradă și-a instalat o tipografie;  numai între anii 1852 și 1853 se pare că a tipărit 22 de cărți. A fost  profesor de muzică bisericească la Seminarul Teologic din București şi cântăreț la mai multe biserici bucureștene. A fost înmormântat la Biserica Sf. Stelian Lucaci, unde dăinuieşte în timp monumentul lui funerar.

 

Teatrul Evreiesc de Stat

Numit inițial Teatrul Barasheum, după numele străzii Dr. Iuliu Barash unde se afla; este un reper important al vechiului cartier evreiesc. Îşi trage rădăcinile din primul teatru evreiesc profesionist din lume, înființat la Iași, în vestita grădină Pomul Verde, prin efortul artistului şi scriitorului Avram Goldfaden.  Primul spectacol a fost prezentat în 1876 şi a fost foarte apreciat de spectatori și de critici, inclusiv de Mihai Eminescu. Trupa lui Avram Goldfaden a ajuns la București în 1877 și a hotărât să rămână aici. Ulterior Teatrul Evreiesc de Stat s-a confruntat cu politicile antisemite ale regimului aflat la putere în timpul celui de-al doilea război mondial, când s-au pus în scenă numai piese de revistă, în limba română. În anul 1948 a devenit instituţie culturală de stat. Până astăzi a funcţionat permanent, prezentând peste 200 de premiere – dramaturgie românească şi universală, dar mai ales dramaturgie în limba idiş, limba vorbită de cei mai mulţi dintre strămoşii evreilor de astăzi din România. Teatrul contribuie şi în prezent la păstrarea culturii evreilor așkenazi, la  promovarea culturii și limbii idiș, rămânând una din puţinele instituţii europene cu acest profil. Se află în coordonarea Primăriei Municipiului Bucureşti şi participă frecvent la turnee şi festivaluri internaţionale. De câţiva ani este şi organizatorul unui festival internaţional la Bucureşti. În 2018 teatrul a aniversat 70 ani de la înfiinţarea sa în actuala formulă şi a fost decorat de preşedintele României.

 

Muzeul de Istorie şi Cultură a Evreilor din România

Fosta sinagogă „Templul Unirea Sfântă”, ridicată în anul 1836 de breasla croitorilor evrei din Bucureşti, restaurată în 1910, adăposteşte în prezent Muzeul de Istorie şi Cultură a Evreilor din România. În anul 1978, Templul Unirea Sfântă, aflat pe strada Mămulari nr. 3, a devenit muzeu al comunităţii, prezentând publicului cărţi şi obiecte vechi extrem de valoroase, lucrări de artă semnate de membri vestiţi ai obştii. Aici este întâmpinat cu plăcere fiecare vizitator dornic să afle detalii despre istoria evreilor și a comunităților evreiești din România, de la origini și până în prezent.

 

Sinagoga Mare

În 1846, Obștea Evreilor Polonezi, aşkenazi, solicită aprobare pentru cumpărarea unui teren în mahalaua Sf. Vineri, pentru următoarele construcții: spital, școală, casă pentru haham și sinagogă. Construcția începe în decembrie 1846, pe strada Clucerul Udricani, colț cu strada Vasile Adamache de astăzi. A  fost întreruptă de reclamațiile locuitorilor creștini din cartier. Un an mai târziu, în aprilie 1847, domnitorul Gheorghe Bibescu aprobă construirea sinagogii și a școlii, dar nu și a spitalului. Ulterior, arhitectului statului i s-a cerut să controleze rezistența construcției, deoarece capacitatea era de cel puțin două mii de enoriași.

Sinagoga Mare, cunoscută și ca Sinagoga poloneză, a fost reparată, restaurată, extinsă de mai multe ori, între 1865 – 1909, apoi electrificată, între 1913-1915. În 1926 și 1930 s-au  construit două corpuri suplimentare de clădire, iar în 1936 a fost pictat plafonul. Declarată monument istoric, din anul 1992, Sinagoga Mare adăpostește şi Muzeul Holocaustului.

 

Templul Coral

În anul 1857 s-a constituit Comunitatea Cultului Israelit, în vederea construirii Templul Coral. Lucrările au început efectiv în 1864, la inițiativa lui Iacob Löbel, acționar al Băncii Otomane din București și se finalizează doi ani mai târziu. Printre contributorii financiari s-a numărat și Mihail Kogălniceanu. În 1866, se pregătea inaugurarea templului, exact pe fondul problemelor generate de refuzul autorităților de a acorda naturalizarea evreilor români. Clădirea în stil neo-maur a Templului Coral a fost incendiată și devastată în cursul manifestărilor antisemite determinate de vizita la București a lui Adolphe Cremieux, președintele Alianței Israelite Universale. El solicitase Adunării Constituante să renunțe la restricțiile puse în calea naturalizării evreilor. Refăcută și cu sprijinul financiar al Casei regale, sinagoga este inaugurată în iulie 1867, devenind centrul vieții religioase evreiești bucureștene. Imobilul este renovat în 1932 și extins cu o clădire nouă un an mai târziu. Edificiul a fost afectat de cutremurul din 1940, a fost devastat în timpul rebeliunii legionare, iar în anul 1945 a fost refăcut. După cutremurul din 1977 a fost renovat. Cea mai amplă lucrare de renovare, conservare și consolidare a durat 8 ani și s-a finalizat în luna decembrie 2014, odată cu reinaugurarea și sărbătoarea Hanuka. În fața templului a fost amplasat un monument în forma unei menora (sfeșnic iudaic cu șapte brațe, simbol al templului, al prezenței lui Dumnezeu și al vieții veșnice) în memoria victimelor Holocaustului. În curtea Templului Coral se află şi sediul Federaţiei Comunităților Evreieşti din România – Cultul Mozaic.

 

Biserica Sf. Gheorghe Nou

Prima atestare documentară pe acest loc este în jurul anului 1575 când se pomenește de biserica Sf. Gheorghe a Mitrei Vornicul. Construcția, ridicată din lemn, apoi din zidărie, se ruinase la sfârșitul sec. XVII. Constantin Brâncoveanu Vodă decide refacerea din temelii a bisericii. A fost sfințită la 29 iunie 1707 în prezența patriarhului de Ierusalim. În jurul ei s-a ridicat, de același voievod, un han uriaș cu câteva sute de încăperi. În 1720, doamna Marica, soția domnitorului martir, i-a adus aici în taină osemintele, adunate din apa Bosforului, după uciderea samavolnică a acestuia la Istanbul, în 1714. Biserica a fost grav avariată de incendiul din 1847 care a distrus o treime din oraș și de cutremurele din 1940 și 1977. A fost, la răstimpuri, restaurată de arhitecții Xavier Villacrosse, Ștefan Balș și Hernriette Delavrancea Gibory.

În fața bisericii se află stauia voievodului Constantin Brâncoveanu, operă a lui Oscar Han.

În curte este marcat km. 0 de la care se măsoară distanțele pentru întreaga țară.

 

Catedrala catolică Bărăţia

Cel mai vechi lăcaş de cult romano – catolic din Bucureşti, cu hramul Nașterea Preasfintei Fecioare Maria – Sfânta Maria a Darurilor, e situată între spitalul Colţea şi Piaţa Unirii. Prima atestare documentară datează de la mijlocul secolului al XVI-lea. A fost incendiată, devastată, părăsită și refăcută de mai multe ori între 1595 și 1841. Au susținut de fiecare data reconstrucția atât credincioșii locului cât și negustorii bulgari din Chiprovaț și Cobilovaț; la fel domnitorii români Matei Basarab, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat și împăratul austriac Leopold I. Clădirea actuală datează din anul 1848, iar clopotul cel mare din 1855,  realizat cu contribuţia împăratului austriac Franz Josef. După cutremurul din 1977, turnul – clopotniţă, casa parohială şi spaţiile adiacente au fost restaurate.

Spitalul Colţea

  Lângă biserica clucerului Colțea Doicescu, spătarul Mihai Cantacuzino și soția lui Maria, după ce refac de zid biserica, ridică în preajmă un spital, inaugurat în 1704, cu 24 de paturi, pentru bărbați și pentru femei. A folosit modelul spitalului venețian St. Lazzaro e Medicvanti. Adiacent, erau camere de oaspeţi, chilii pentru săraci şi o şcoală unde se preda în limbile  română şi slavonă. În proximitate, oștenii lui Carol al XII-lea, regele Suediei, au ridicat, la 1710, Turnul Colţei, cea mai înaltă construcţie a oraşului din acea vreme (peste 50 metri). Bucureştenii se mândreau cu ea și exista chiar o zicală: înalt cât Turnul Colţii. A fost demolat în 1888 pentru sistematizarea bulevardului Colții. Spitalul acorda asistenţă săracilor, cerşetorilor, străinilor nevoiași. Fondurile proveneau din veniturile mănăstirii, ale hanului şi de la familiile boiereşti milostive. Întemeietorul a creat și o ”condică a frățietății” unde erau pomeniți donatorii.  Alexandru Dim. Ghica vodă, în anii 1837-1842, a refăcut clădirea iar numărul paturilor a sporit la 60. Noile planuri le-a făcut arh. H. Feiser. Aici au profesat mai ales medici greci: Apostol Arsaki, Constantin Darvari, Constantin Filitti; primul român a fost dr. Ioan Serafim. În 1842, s-a deschis aici “Şcoala de mică chirurgie”, prima instituție de învățământ medical din Țara Românească. Unul din inițiatori și apoi profesor a fost dr. Nicola Crețulescu, primul român cu un doctorat în medicină (Paris, 1839). Tot aici dr. Dimitrie Vartiadi face prima operație la noi sub anestezie cu eter.

În faţa clădirii este amplasată statuia ctitorului, spătarul Mihai Cantacuzino, din marmură de Carrara,  operă a sculptorului Karl Storck, realizată în anul 1869.

 

Palatul Suţu – Muzeul Municipiului Bucureşti

Palatul este una dintre cele mai vechi reşedinţe boierești din Bucureşti şi unul dintre puţinele imobile care au rămas nemodificate de mai bine de 150 de ani. A fost construit de Costache Suţu, din familia fanariotă originară din Epir și care a dat mai mulți domnitori Țării Românești și Moldovei. A fost lucrat după planurile arhitecţilor Conrad Schwink şi Johann Veit, între anii 1833 și 1835. Balurile date de perechea întemeietoare rivalizau cu cele de la palatul regal. Imobilul a fost vândut, a aparținut unei bănci, apoi a fost naționalizat. În 1956 a devenit sediul Muzeului Municipiului Bucureşti. Are un patrimoniu impresionant și în prezent găzduiește expoziţia permanentă Timpul Oraşului; organizează numeroase expoziţii, spectacole, concerte, fiind  una dintre cele mai active instituţii culturale din Bucureşti.

 

Biserica Bulgară

Pe un loc altădată al mânăstirii Colțea s-a ridicat, pe strada Doamnei de astăzi, la 1725, o biserică cu hramul Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul. A fost rezidită de Lazăr Kalinderoglu la 1841 iar în  1954 a fost dată spre folosinţă comunităţii bulgare din Bucureşti. A fost resfinţită de patriarhii de atunci ai României şi Bulgariei. A fost frecventată mult timp de etnicii bulgari din Bucureşti şi  din localităţi limitrofe unde trăiesc bulgari. De aici, numele de Biserica Bulgară.

 

Biserica Rusă

Aflată în centrul Capitalei, în vecinătatea Universităţii Bucureşti, pe str. Ion Ghica nr. 3, Biserica Sfântul Nicolae reprezintă un monument de arhitectură şi artă religioasă rusească din veacul al XX-lea. A fost construită între anii 1905 -1909 din iniţiativa ambasadorului rus Giers pentru personalul ambasadei ruse şi credincioşii ruşi din capitală. Arhitectul constructor a fost Preobrajenski iar pictura în ulei, cu motive bizantine, aparține lui Vasiliev. Hramul i-a fost dat după numele țarului aflat atunci pe tron, Nicolae al II-lea. Sfinţită la 25 noiembrie 1909, biserica a rămas sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse până în 1934, urmând să fie cedată spre administrare Universităţii din Bucureşti. În timpul Primului Război Mondial arhiva și odoarele bisericii au fost duse la Moscova și s-au pierdut acolo. Din 1947 lăcaşul revine sub jurisdicţia Moscovei până în 1957, când intră în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române. În anul 1992, biserica a fost dată studenţilor de la Teologie, redevenind astfel, după 45 de ani, Paraclis al Universităţii Bucureşti.  

 

Pasajul Universităţii – Centru de Informare Turistică în Pasajul Universităţii

Primăria Municipiului Bucureşti a deschis în anul 2010 în Pasajul Universităţii un Centru de Informare Turistică pentru a oferi informaţii utile turiştilor români şi străini şi a promova locuri şi obiective de interes de pe aria Capitalei. Centrul este deschis de luni până vineri, între orele 9.00 – 17.00, iar sâmbăta între orele 10.00 – 13.00. Spaţiul în care se află Centrul de Informare turistică este amenajat într-un stil ce aminteşte de Bucureştiul de altădată. Tapetul de pe pereţi arată faţadele unor cladiri vechi importante, iar în interior au fost montate două bănci care le imită pe cele din parcurile de odinioară.